Si n-am, macar, deprimarea aceea violenta - atat de minutios reprezentanta si analizata de literatura romantica - deprimare care se elimina de la sine prin insusi excesul care o consuma. Nici nu simt nevoia sa plang, nici sa nu ma hranesc, nici sa nu dorm. Nici intr-o clipa nu mi-a venit gandul sa ma sinucid: ispita puerila, pe care am cunoscut-o odata, si despre a care romantioasa futilitate mi-am dat perfect seama cand am devenit lucid. Am ramas cum eram inainte: izolat. Cu o deosebire fundamentala insa. Inainte, eram izolati de ceilalti din cauza sufletului meu, suprasaturat de lecturi; acuma, sunt izolat de ceilalti din cauza altui suflet, care nu-i al meu, pe care-l doresc si niciodata nu va fi al meu.(...) Sunt oameni facuti sa iubeasca o singura data in viata lor, altii facuti sa fie iubiti pentru totdeauna. (...)
Cati oameni nu-s care iubesc o viata intreaga amintirea unui mort sau a unei moarte! Ma voi numara printre aceia, si de la o vreme ma voi socoti fericit numai fiindca iubesc.(...)
Imi displace fanfaronada si grandilocventa, mai ales cand vorbesti de resemnare, si mai ales cand iti vorbesc tie. Ai deplina libertate sa judeci ceea ce iti spun si sa-mi impartasesti si mie aprecierea ta, de a carei sinceritate sunt mai convis chiar decat a mea.
Totusi, cu nimeni nu mi-e usor sa fiu sincer decat cu tine. Spre tine gandurile si sufletul se indreapta natural, ca floarea-soarelui dupa soare, asteptand sa le luminezi. Cu tine sinceritatea nu e un efort; dimpotriva, reticentele necesare uneori intre un baiat si o fata imi par nefiresti si greu de pastratt.(...)
Totus, abdicasem de la tot ce, pana atunci fusese cheia de bolta a constructiei mele sufletesti. De cate ori nu m-am intrebat: de ce? Niciodata n-am avut curajul sa-mi raspund cu francheta: fiindca il iubesc. Vedeam in aceasta iubire nemarturisita o monstruozitate, o aberatie, pe care n-aveam curajul s-o privesc in cutremur, nu fiindca "iubirea" mea ar fi avut un substrat echivoc - nu-l avea - dar pentru ca atata vreme am putut convietui cu o ipocrizie fata de mine insumi, neavand taria sa o suprim. E actul cel mai urat al constiintei mele: ti-l spovedesc tie, ca sa ma cunosti mai bine. Oare toate marile prietenii au la baza aceeasi confuzie? Nu stiu! In prietenie, darujl sufletesc, de o parte si de alta, trebuie sa fie complet si egal. Dar nu stie sa dea: el accepta. E prea distrat ca sa fie capabil de amanuntitul devotament al prieteniei. E prea lenes sufleteste, ca sa aiba neprecupetitele solicitudini si sacrificii ale prieteniei. De cand il cunosc, niciodata n-a simtit nevoia sa-mi faca vreo confidenta.(...)
Ce stiu eu din sufletul celui mai bun prieten al meu? Cateva poezii si fragmente de viata. Ce cunoaste el, dintr-al meu? Adica ce nu cunoaste? Ma tem insa c-a uitat: e prea neglijent ca sa pastreze chiar spovedaniile unui prieten. Pentru el, prietenia e un antract, o distractie provizorie; pentru mine e singura oglinda in care incap totatal, singura oglinda odihnitoare ca o baie in rau de munte.
Si totusi il iubesc. El va ramane totdeauna pentru mine un mare prieten. Eu pentru el? Dumnezeu stie!(...)
Sunt ingrozitoare suferintele acelora care rad mult! Suferinta lor nu se refugiaza in muschii fetii, nici in glandele lacrimalem ci cade in adancimile sufletului. Nu stiu nici sa planga, nici sa se zbata. Tac si sufar, pironiti de acelasi taius, din ce in ce mai profund, pana in cele mai launtrice tesuturi sufletesti.(...)
Multumesc lui Deumnezeu si-ti multumesc tie, ca mi-ati indreptat gandul spre tine. Sunt fericit in acesta noapte. Mi-am gasit, un scop mare si frumos, care poate da vietii mele modeste un ritm amplu. Fii alaturi de mine.
Iti multumesc si raman fratele tau devotat."
-I. Teodoreanu - "La Medeleni"
0 comments:
Post a Comment